Plumb (1916)
de George Bacovia
- Simbolismul - reacţie împotriva poeziei retorice a romanticilor a impersonalităţii reci a parnasienilor;
- poezie a sensibilităţii pure;
- obiectul poeziei simboliste: stările sufleteşti confuze – transmise pe calea sugestiei;
- sugestia – cale de exprimare a corespondenţelor dintre lucruri, prin cultivarea senzaţiilor coloristice, muzicale, olfactive;
- predispoziţia spre reverie.
- Universul poetic bacovian
- motivul singurătăţii – sentimental inadaptării produce înstrăinarea şi dorinţa de evadare;
- gama de culori – centrată pe motive simboliste: urâtul, plictisul, tristeţea, monotonia – sugerează starea sufletească;
- cadrul natural – trist, dezolant;
- moartea – senzaţie de anihilare a întregii existenţe.
- Context - deschide vol. cu acelaşi titlu
- Titlul - simbolul: plumb
- Tema - condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii şi artificial.
- Structura textului - 2 catrene, 2 planuri ale realităţii: exterioară, obiectivă (cimitirul,
cavoul), interioară (sentimental iubirii).
- Lirism subiectiv - mărcile subiectivităţii
- Strofa I: cadrul spaţial ( închis, apăsător, sufocant), cadrul temporal (sugestia nocturnului);
- Strofa a II-a: moartea afectivităţii
- Nivelurile textului: - fonetic ( tiltlul)
- lexical: ( cuv. din câmpul semantic al morţii);
- stilistic (simbol central: plumb – asociat metaforelor)
Plumb de George Bacovia
Simbolismul este curent modernist, apărut ca reacţie împotriva poeziei retorice a romanticilor şi a impersonalităţii reci a parnasienilor. Poezia simbolistă este exclusiv o poezie a sensibilităţii pure. Obiectul poeziei simboliste îl constituie stările sufleteşti nelămurite, confuze, transmise pe calea sugestiei. Sugestia este folosită drept cale de exprimare a corespondenţelor dintre lucruri, prin cultivarea senzaţiilor coloristice, muzicale, olfactive. Se observă, de asemenea, o înclinaţie către stări sufleteşti nedefinite, predispoziţia spre reverie.
În literatura română, simbolismul s-a manifestat aproape sincronic cu simbolismul european, avându-l ca teoretician pe Alexandru Macesonski şi impunându-se prin poeţi reprezentativi după 1900: Ştefan Petică, Ion Minulescu, George Bacovia.
Universul poetic bacovian are la bază motive specifice liricii simboliste. Motivul singurătăţii este primordial, solitudinea devenind un sentiment sumbru, apăsător, asociat cu izolarea ca spaţiu al casei, sau cu parcul, străzile sau oraşul de provincie ca spaţii exterioare. Sentimental inadaptării produce înstrăinarea şi dorinţa de evadare. Motivul solitudinii apăsătoare este elementul de recurenţă în volumul de debut, din 1916, Plumb. Poezia cu acelaşi titlu deschide acest volum.
Titlul – simbolul plumb: apăsarea, angoasa, greutatea sufocantă, cenuşiul existenţial, închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire.
Tema – condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii şi artificial.
Atmosfera sugerată de textul poetic este aceea de apăsare, de dezolare, deşi poezia nu cuprinde nici un termen abstract de prezentare explicită a angoasei, a depresiei, totul se deduce din descrierea cadrului şi a atitudinii lirice.
Ca toate poeziile lui G. Bacovia, Plumb este construită în jurul unui cuvânt cheie, cu valoare de simbol, care alcătuieşte titlul. În context, simbolul plumbului poate fi asociat mai multor semnificaţii: sugestia de apăsare (determinată de trăsăturile substanţei – cenuşiul, greutatea), moartea, melancolia (plumbul fiind simbol al lui Saturn).
Poezia este alcătuită din două secvenţe poetice, care pun în evidenţă cuvântul cheie. În prima secvenţă poetică, sintagmele în care „plumb” apare ca determinant sunt, cel puţin în aparenţă, denotative („sicriele de plumb”, „coroanele de plumb”), devenind metaforice în strofa a doua („amorul meu de plumb”, „aripile de plumb”). Forma aparent simplă marchează evoluţia, creşterea intensităţii unei obsesii. Procedeele de construcţie care creează aceste efecte sunt repetiţiile, în primul rând reluarea cuvântului cheie, şi paralelismul sintactic: „Stam singur în cavou … / Şi era vânt … // Stam singur lângă mort … / Şi era frig …”.
În prima strofă, spaţiul configurat simultan, din interior şi din exterior, are drept principală caracteristică limitarea: „Stam singur în cavou …”. Starea de spirit dominantă este depresivă, fiind sugerată de cuvintele aparţinând aceluiaşi câmp lexical: „sicrie”, „flori”, „vestmânt funerar”, „cavou”, „coroane”. Asociat cu singurătatea, plumbul sugerează moartea. Sintagmele în care apare „plumb” asociază termeni concreţi: „sicriele de plumb”, „flori de plumb”, „coronele de plumb”.
Între starea sufletească a celui care se integrează în spaţiul limitat al cavoului şi planul obiectiv se stabileşte o corespondenţă; universul exterior este dominat de aceeaşi atmosferă de tristeţe copleşitoare: „Şi era vânt …”.
Strofa a doua, construită simetric, amplifică dramatismul trăirii interioare. „Plumb” se asociază cu o noţiune abstractă – „amorul” – şi cu două noţiuni concrete – „flori” şi “aripi”. „Amorul” poate desemna iubirea sau iubita, imposibilitatea precizării sensului exact contribuie la accentuarea ideii de singurătate de izolare. „Amorul de plumb” doarme „întors”, ceea ce ar putea semnifica interzicerea accesului la amintire, absenţa consolării (după cum nota Lucian Blaga, ar fi vorba despre întoarcerea mortului cu faţa spre Apus, întoarcere definitivă). Tăcerea, universul ostil amplifică nevroza determinată de singurătate: „Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig / Stam singur lângă mort … şi era frig …”. Interzicerea zborului, sugerată de imaginea finală – „aripile de plumb” – trimite la o imaginea prăbuşiri ( „un fel de pasăre care zboară invers” ). Prăbuşirea, atracţia teluricului, sugerată de verbul „atârnau”, semnifică absenţa idealului. Imposibilitatea înălţării prin iubire, asocierea acesteia cu moartea conferă originalitate poeziei bacoviene, detaşând-o de modelele romantice.
Anihilării aproape definitive a mişcării – „stam”, „dormea”, „dormeau”, „atârnau” – îi corespunde, în plan gramatical, imperfectul verbelor. Substantivele domină versul, determinările lor sunt legate de cuvântul cheie sau sugerează o atmosferă de doliu: „funerar vestmânt”. Monocromia imaginilor (cenuşiul plumbului) potenţează ideea de stare depresivă, dezolantă. Motive centrale ale textului poetic devin singurătatea, plumbul, moartea. Plumbul devine laimotiv ( motiv care se repetă ), poziţia sa privilegiată fiind subliniată prin repetiţii, care devin obsedante.
În plan fonetic, consoanele labiale m, b, şi p, repetate obsedant, creează o melodie tristă, înăbuşită de „înăbuşită” de „compozitor în vorbe şi pictor în cuvinte” (M. Petroveanu). Rima masculină menţinută pe tot parcursul poeziei, marchează puternic prin accent finalul fiecărui vers. Toate vocalele din rimă (u, î şi i) sunt închise, creând sugestia de vibraţie surdă, de limitare.
Întregul poem este construit prin acumularea succesivă a imaginilor poetice, al cărei semn este conjuncţia şi, folosită în trei situaţii, în fiecare dintre cele două strofe. Imaginile se articulează firesc, prin coordonare, dobândind unitate. Încremenind în plumbul unor sentimente apăsătoare, eul liric bacovian îşi transferă tristeţea apăsătoare asupra întregului univers.
